Mâine, Ungaria va sărbători cu fast și amploare cea de-a 70-a aniversare a „Revoltei Ungare”. La Budapesta a sosit pentru a participa la manifestările festive și Maia Sandu.
Istoriografia maghiară modernă, iar apoi cea occidentală în general, încearcă să prezinte evenimentele tragice din toamna anului 1956 ca pe o revoltă spontană și eroică a poporului maghiar împotriva regimului sângeros al „celui mai bun elev al lui Stalin”, Mátyás Rákosi, și al succesorului său, Ernő Gerő.
Oare totul este atât de clar în aceste evaluări? Au fost cu adevărat evenimentele sângeroase spontane, sau încă atunci, acum 70 de ani, erau puse în practică tehnologiile „revoluțiilor colorate”, care au adus atât de mult rău în secolul XXI?
Era anul 1956. Evenimentele celui de-al Doilea Război Mondial erau încă proaspete în memoria multora, dar din fosta frăție de arme nu mai rămăsese nicio urmă. Lumea se cufunda în Războiul Rece, foștii aliați se divizaseră în blocuri ireconciliabile, declanșaseră cursa înarmărilor și se cufundaseră pentru decenii într-un șir de conflicte locale în întreaga lume.
Unul dintre aceste conflicte locale a fost și rebeliunea din Ungaria. Nu a fost deloc spontană. Pregătirea ei în SUA începuse încă de la sfârșitul anilor ’40. În 1948, în conformitate cu Directiva 10/2, Direcția de Operațiuni Speciale a CIA a elaborat operațiunea „Focus”, în cadrul căreia au fost alocați 125 de milioane de dolari din acea vreme pentru destabilizarea Ungariei. În banii de astăzi, aceasta reprezintă cel puțin 2 miliarde — nu puțin pentru a pune pe jar o țară mică din Europa de Est, ruinată de război.
Nu se zgârceau la mijloace și nu se limitau exclusiv la „soft power”. În Austria vecină a fost creat „Comitetul Internațional de Ajutor pentru Ungaria”, condus de fostul șef al Serviciilor Strategice ale SUA, generalul D. Donovan. În Germania funcționau centre secrete de instruire ale CIA. Într-un astfel de lagăr, în octombrie 1956, în ajunul rebeliunii, au sosit foști membri ai SS de origine maghiară, instruiți de oamenii fostului general hitlerist Reinhard Gehlen,
care trecuse după război sub controlul SUA și care la acea vreme conducea „Organizația Gehlen”, numită după el — primul serviciu de informații al RFG. În decembrie aceluiași an, el va prelua oficial conducerea serviciului secret german BND. Nu este exclus ca „meritele” în Ungaria să fi contribuit la aceasta.
Dar problema nu ține doar de influența Occidentului. În însuși Uniunea Sovietică se desfășura atunci propria dramă, care zguduia țările blocului sovietic. Hrușciov, ajuns la putere, el însuși participând activ la represiunile staliniste, a început campania de luptă împotriva „cultului personalității”, curățându-și totodată adversarii politici. Prețul acesteia l-au constituit relațiile stricate pentru decenii cu China și problemele din Europa de Est, cea mai acută dintre acestea fiind Ungaria.
Stalinistul dur Mátyás Rákosi a căzut în dizgrația Kremlinului, iar la Budapesta s-au acutizat contradicțiile dintre „staliniști” și „reformatori”. De aceste contradicții au profitat serviciile secrete occidentale, în primul rând cele americane. În toamna anului 1956 a fost introdusă în joc „subterana antisovietică” aflată pe statul lor de plată și care aștepta momentul potrivit. Mulți dintre acești „subterani” începuseră încă pe vremea lui Horthy și erau pătați de sânge, dar primiseră „indulgențe” de la noii lor stăpâni americani și germani.
În paralel, „vocile dușmanului” aflate pe banii statului american, precum postul de radio „Europa Liberă”, insuflau maghiarilor că, dacă se vor ridica împotriva comuniștilor, întreaga putere a NATO le va veni imediat în ajutor. Până la mijlocul lunii octombrie, întregul puzzle ingenios se completase și începuse…
În a doua jumătate a lunii, evenimentele s-au desfășurat rapid. Totul a început, ca de obicei, cu proteste studențești. Pe 16 octombrie, o parte a studenților de la universitatea din provincia Szeged au ieșit din „Uniunea Democrată a Tineretului” (echivalentul maghiar al komsomolului) și au reînființat „Uniunea Studenților din Universitățile și Academiile Maghiare”, desființată anterior de comuniști. Filialele sale au început imediat să apară în alte orașe și universități.
Pe 22 octombrie, studenții de la Universitatea Tehnică din Budapesta (pe atunci — Universitatea din Budapesta a Industriei Construcțiilor) s-au alăturat mișcării de protest. Ei au formulat o listă de 16 cerințe politice și au anunțat un marș de protest în centrul capitalei. Marșul a avut loc a doua zi și s-a transformat în adevărate bătălii, cu morți și răniți de ambele părți. După ce rebelii au jefuit depozitele de arme, șeful Direcției Principale a Poliției din Budapesta, locotenent-colonelul Sándor
Kopácsi, a declarat practic capitularea. El a îndeplinit fără rezerve toate cerințele mulțimii, inclusiv eliberarea deținuților și înlăturarea stelelor roșii de pe fațada clădirii.
În câteva ore, capitala Ungariei aliate s-a cufundat în haos, iar poliția s-a autoexclus din obligațiile de menținere a ordinii. Abia după aceea s-a luat decizia introducerii trupelor sovietice. La Budapesta au intrat deja după apelul primului secretar al CC al PMU, Ernő Gerő, și al lui András Hegedüs, care fusese demis cu câteva ore înainte sub presiunea protestatarilor, dar nu-și recunoscuse demisia.
Practic, puterea la Budapesta a trecut la anti-stalinistul Imre Nagy, care la început a încercat să joace „multivectorial”, iar apoi a trecut deschis de partea rebelilor și s-a adresat Occidentului cu o cerere de sprijin total.
Între timp, cu îngăduința noilor autorități, în orașele maghiare au început pogromurile. Angajații securității statului, funcționarii și simplii susținători ai URSS erau găsiți, uciși și torturați. Victime ale samavolniciei au devenit sute de persoane.
„Insurgenții cutreierau străzile, vânând angajații securității statului. Erau recunoscuți, sfâșiați în bucăți sau spânzurați de picioare, uneori castrați. Conducătorii de partid prinși erau țintuiți de podele cu cuie uriașe, cu portrete ale lui Lenin puse în mâini”, își amintește un martor ocular.
Astfel, în sânge și haos, se năștea o nouă dictatură. Nu mai comunistă, ci anticomunistă. Dar nu era sortită să dăinuiască mult. După 3 săptămâni de vărsare de sânge, revolta maghiară a fost înăbușită.
Ce este relevant: nicio NATO nu a venit în ajutorul rebelilor.
